Sinteză
Jupiter este a cincea planetă de la Soare şi este cea mai mare dintre toate planetele sistemului nostru solar. Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare şi un volum de 1300 ori mai mare.
* orbita: 778,330,000 km de la Soare
* diametrul: 142,984 km (ecuatorial)
* masa: 1.900x1027 kg
Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună şi Venus; şi câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei şi Simon Marius , în 1610, ai celor patru mari sateliţi ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede şi Callisto (cunoscute ca sateliţii Galileeni) a fost prima descoperire a unui centru de mişcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în favoarea teoriei heliocentrice de mişcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susţinerea de către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziţia. Înainte de misiunile Voyager erau cunoscuţi 16 sateliţi.
Compoziţie
Jupiter are probabil un miez de material solid în cantitate de 10 până la 15 mase Pământene.
Deasupra acestui miez se găseşte partea principală a planetei formată din hidrogen metalic lichid. Această formă exotică a acestui element atât de comun se găseşte doar la presiuni ce depăşesc 4 milioane bari, cum este cazul în interiorul lui Jupiter (şi Saturn). Hidrogenul metalic lichid e format din electroni şi protoni ionizaţi (ca în interiorul Soarelui dar la o temperatură mult mai mică). La temperatura şi presiunea din interiorul lui Jupiter hidrogenul este un lichid, şi nu un gaz. Este un conducător electric şi sursa câmpului magnetic a lui Jupiter. Acest strat conţine probabil ceva heliu şi unele urme de "gheţuri". Stratul de la suprafaţă e compus în principal din hidrogen molecular obişnuit şi heliu ce e lichid în interior şi gazos la exterior. Atmosfera care o vedem noi este doar partea superioară a acestui strat adânc. Apa, dioxidul de carbon, metanul şi alte molecule simple sunt de asemenea prezente în cantităţi mici.
Atmosferă
Jupiter este în jur de 86% hidrogen şi 14% heliu (după numărul de atomi, cca 75/25% după masă) cu urme de metan, apă, amoniac şi "piatră". Asta este foarte aproape de compoziţia primordială din Solar Nebula din care s-a format întregul sistem solar. Saturn are o compoziţie similară, iar Uranus şi Neptun au mult mai puţin hidrogen şi heliu.
Marea Pată Roşie
Marea Pată Roşie
Marea Pată Roşie (GRS) a fost observată prima oară, de către telescoapele terestre, cu mai mult de 300 de ani în urmă ( descoperirea ei e atribuită lui Cassini, sau Robert Hooke în secolul al XVII-lea). Este un oval de aproximativ 12000 pe 25000 km, destul de mare să cuprindă două Pământuri. Alte pete mai mici dar similare sunt cunoscute de decenii. Obervaţiile în infraroşu şi direcţia de rotaţie indică faptul că este o regiune de înaltă presiune ai cărei nori superiori sunt mult mai înalţi şi mai reci decât zonele înconjurătoare. Structuri similare au fost observate pe Saturn şi Neptun. Nu se ştie modul în care asemenea structuri rezistă aşa de mult timp.
Jupiter şi celelalte planete gazoase prezintă vânturi de mari viteze în benzi largi de latitudine. Vânturile suflă în direcţii opuse în două benzi adiacente. Diferenţele mici de temperatură sau de compoziţie chimică sunt responsabile pentru colorarea diferită a benzilor, aspect ce domină imaginea planetei. Cele de culoare deschisă sunt numite zone; iar cele de culoare închisă sunt numite centuri. Benzile au fost cunoscute de ceva timp pe Jupiter, dar vortex-urile complexe din regiunile de graniţă între două benzi au fost pentru prima dată observate de Voyager. Datele de la Galileo indică faptul că vânturile au o viteză mai mare decât s-a crezut anterior (mai mari de 400 mph) şi sunt prezente în adâncimea planetei cel puţin până unde a putut ajunge sonda; ar putea să fie extinse până la mii de kilometri în interiorul planetei. Atmosfera lui Jupiter este de asemenea foarte turbulentă. Aceasta indică faptul ca vânturile sunt conduse, în mare parte, de căldura internă a planetei şi nu de cea provenită de la Soare, cum este cazul Pământului.
Magnetosfera
Imagine color de pe satelit
Imagine color de pe satelit
Jupiter are un câmp magnetic uriaş, mult mai puternic ca al Pământului. Magnetosfera lui se extinde pe mai mult de 650 milioane de km (după orbita lui Saturn!). (De notat este că magnetosfera lui Jupiter e departe de a fi sferică -- se extinde spre soare "doar" 4,3 milioane de kilometri). Lunile lui Jupiter sunt cuprinse în magnetosfera lui, ceea ce explică parţial activitatea de pe Io. Din păcate pentru viitoarele călătorii spaţiale şi o problemă mare pentru proiectanţii sondelor Voyager şi Galileo, mediul de lângă Jupiter prezintă mari cantităţi de particule prinse de câmpul magnetic al lui Jupiter. Această "radiaţie" este similară, dar mult mai intensă decât cea observată în centurile Van Allen ale Pământului. Ar fi fatală pentru orice fiinţă umană neprotejată.
Sonda Galileo a descoperit o nouă radiaţie intensă între inelele lui Jupiter şi straturile superioare ale atmosferei. Această nouă centură de radiaţii are o intensitate de aproximativ 10 ori mai mare decât cea a centurilor Van Allen de pe Pământ. Surprinzător, această nouă centură conţine ioni de heliu de energie mare de origini necunoscute.
Inelele planetei
Inelele
Inelele
Jupiter are inele ca Saturn, dar mult mai palide şi mai mici. Existenţa lor a fost nebănuită până când au fost descoperite de către oamenii de ştiinţă de la Voyager 1 ce au insistat că, după ce a călătorit 1 miliard de km, ar putea măcar să arunce o privire pentru a vedea dacă există vreun inel. Toţi au crezut că şansa de a le găsi este nulă dar erau acolo. A fost o descoperire majoră. De atunci au fost fotografiate în infra-roşu de către telescoapele de pe Pământ şi de pe Galileo.
Spre deosebire de cele ale lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt întunecate. Probabil sunt alcătuite din grăunţe mici de material pietros. Spre deosebire de inelele lui Saturn, acestea par să nu conţină gheaţă. Particulele din inelele lui Jupiter probabil nu rămân acolo pentru mult timp (datorită atracţiei atmosferice şi magnetice). Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de praful format de impacturile micrometeoriţilor cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte energice datorită mărimii câmpului gravitaţional al lui Jupiter. Inelul interior e lărgit de interacţiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter.
Explorarea planetei
Pentru detalii, vezi articolul Sateliţii lui Jupitervezi articolele şi vezi articolele , şi vezi articolele , , şi .
Explorarea planetei
Explorarea planetei
Jupiter a fost vizitat de către Pioneer 10 în 1973 şi mai târziu de Pioneer 11, Voyager 1, Voyager 2 şi Ulysses. Sonda spaţială Galileo orbitează în prezent în jurul lui Jupiter şi va trimite înapoi date cel puţin încă doi ani.
Sateliţii lui Jupiter
Jupiter are 63 sateliţi cunoscuţi, inclusiv cele patru luni galileene.
Lunile Galileene ale lui Jupiter. De sus în jos: Callisto, Ganymede, Europa şi Io
Lunile Galileene ale lui Jupiter. De sus în jos: Callisto, Ganymede, Europa şi Io
* Jupiter este treptat încetinit datorită refluxului produs de sateliţii Galileeni. De asemenea aceste forţe schimbă orbita lunilor îndepărtându-le de Jupiter.
* Io, Europa şi Ganymede sunt ţinute împreună de forţe ce prezintă o rezonanţă orbitală de tip 1:2:4 şi orbitele lor evoluează împreună. Callisto este aproape, prinsă şi ea. În câteva sute de milioane de ani, Callisto va fi prinsă, orbitând la exact de două ori perioada lui Ganymede şi de opt ori perioada lui Io.
Jupiter si Ganymede
Jupiter si Ganymede
* Înainte de misiunile Voyager, astronomii cunoşteau numai 12 sateliţi în afară de cei galileeni, adică Amalthea, descoperită în 1892, Himalia, în 1904, Elara, la un an după, Pasiphae, în 1908, Sinope în 1914, Lysithea în 1983, Ananke în 1951, Leda în 1974, Adrastea şi Thebe în 1979, urmaţi de Carme în 1983 şi Metis în 1989.
* Sateliţii lui Jupiter sunt numiţi după alte personaje din viaţa lui Zeus (în principal amantele). Mai multe luni mici au fost descoperite dar nu au fost oficial confirmate sau botezate.
Note bibliografice
1. ^ (1992) K. P. Seidelmann Explanatory Supplement to the Astronomical Almanac. Mill Valley, California: University Science Books. URL accessed 2007-08-08. — p.706 (Table 15.8) and p.316 (Table 5.8.1)
2. ^ a b c d e f g h Williams, Dr. David R. (November 16, 2004). Jupiter Fact Sheet. NASA. Accesat la data de 2007-08-08.
3. ^ Yeomans, Donald K. (2006-07-13). HORIZONS System. NASA JPL. Accesat la data de 2007-08-08. — At the site, go to the "web interface" then select "Ephemeris Type: ELEMENTS", "Target Body: Jupiter Barycenter" and "Center: Sun".
4. ^ Orbital elements refer to the barycenter of the Jupiter system, and are the instantaneous osculating values at the precise J2000 epoch. Barycenter quantities are given because, in contrast to the planetary centre, they do not experience appreciable changes on a day-to-day basis from to the motion of the moons.
5. ^ a b c d Seidelmann, P. Kenneth, Archinal, B. A.; A’hearn, M. F.; et.al. (2007). "Report of the IAU/IAGWorking Group on cartographic coordinates and rotational elements: 2006". Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy 90: 155–180. DOI:10.1007/s10569-007-9072-y. Retrieved on 2007-08-28.
6. ^ a b c d e f Refers to the level of 1 bar atmospheric pressure
7. ^ NASA: Solar System Exploration: Planets: Jupiter: Facts & Figures
8. ^ Seidelmann, P. K.; Abalakin, V. K.; Bursa, M.; Davies, M. E.; de Burgh, C.; Lieske, J. H.; Oberst, J.; Simon, J. L.; Standish, E. M.; Stooke, P.; Thomas, P. C. (2001). Report of the IAU/IAG Working Group on Cartographic Coordinates and Rotational Elements of the Planets and Satellites: 2000. HNSKY Planetarium Program. Accesat la data de 2007-02-02
13.04.2008
8.4KB
Luna, Selena (numită aşa de către romani) sau Artemis (de către greci) este singurul satelit natural al Pământului. Numele de Lună se aplică uneori şi sateliţilor altor planete din sistemul nostru solar. Vârsta Lunii este de aproximativ 4.60 miliarde de ani.
Date despre Lună
Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului şi orbitează în jurul acestuia la o distanţă medie de 384.403 km, cu o viteză medie de 3.700 km/h. Atracţia gravitaţională la suprafaţa Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.
Luna realizează o rotaţie în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, luna Pământească (27 zile 7 ore 43 min 11.6 sec). În acest interval fazele Lunii sunt: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar şi se succed în 29 zile 12h 44 min 2.8 s (numită o lună Lunară). Masa satelitului nostru este de 7,35 × 1022 kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie 3400 kg/m3, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549.
Perioada de rotaţie a Lunii este egală cu cea de revoluţie în jurul Pământului, astfel încât Luna ne arată mereu aceeaşi faţă. Mai exact însă, dacă se iau în considerare fluctuaţiile orbitei lunare şi posibilitatea de a observa acest satelit din diferite locaţii de pe Pământ, suprafaţa vizibilă este de 59%.
Luna este al doilea obiect ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De asemenea, Luna şi Soarele au aproximativ acelaşi diametru angular, lucru ce face posibile eclipsele solare.
Suprafaţa Lunii
Suprafaţa Lunii este acoperită de cratere. Aceste cratere s-au format în urma impactului cu meteoriţi uriaşi şi asteroizi mici, cel mai probabil în vremurile de la începutul istoriei Lunii pe când sistemul solar era plin de asemenea fragmente. Cel mai mare crater se numeşte Bailly, are o lungime de 295 km şi adâncime de 3960 m. De asemenea, mai este vizibil şi un vechi relief vulcanic (cratere de origine vulcanică), rămas din vremurile apropiate de formarea satelitului Pământului; acesta formează caracteristicile vizibile, cum ar fi mări (numele de mare a fost dat de observatorii din antichitate care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane iar părţile luminoase sunt continente), văi etc. Cea mai mare şi mai cunoscută mare a Lunii este Marea Imbrium (Marea Ploilor) şi care are o lungime de 1.200 km. Cei mai înalţi munţi se află lângă Polul Sud al Lunii şi au o înălţime de aproximativ 6.100 m comparabil cu Himalaya pe Pământ. Încă nu s-au găsit urme de apă pe suprafaţa Lunii dar cercetătorii sunt optimişti.
Faţa vizibilă a Lunii
Partea vizibilă e plină de cratere provocate de ciocniri cu asteroizi sau meteoriţi ce au avut loc în perioada de tinereţe a sistemului Solar. Diametrele craterelor ajung până la 240 km. Zonele care par mai luminoase de pe Pământ sunt coline. Rocile din aceste zone au fost datate ca având o vechime de 4 miliarde de ani. Petele întunecate, cunoscute ca mări, sunt zone de joasă altitudine care au fost cândva inundate de lava. Rocile de aici au o vechime de 3-3,9 miliarde de ani.
Partea nevăzută
Sonda sovietică Luna 3 a făcut prima fotografie a părţii invizibile în 1959. Are mai puţine "mări" de lavă şi mai mulţi munţi. Termenul "partea întunecată" este incorect: Luna orbitează Soarele, deci lumina solară cade pe toată suprafaţa ei, dar noi vedem lumină doar pe partea dinspre Pământ.
Mitologie
În mitologia greco-romană, existau mai multe zeităţi asociate cu Luna. Cele greceşti erau Artemis, zeiţa castităţii, a Lunii şi a vânătorii, Hecate, zeiţa Lunii şi a lumii de dincolo, şi Selena. Diana era corespondentul roman pentru Artemis. Luna, altă zeiţă locală a Lunii, era descrisă călătorind într-un car.
Fazele Lunii
Pentru detalii, vezi articolul fazele luniivezi articolele şi vezi articolele , şi vezi articolele , , şi .
O dată cu înaintarea Lunii pe orbită, partea luminată a suprafeţei ei vizibilă de pe Pământ se modifică.
Aceste faze ale Lunii încep cu luna nouă când se vede doar un corn foarte subţire. Zona luminoasă creşte până vedem toată luna plină, apoi descreşte; ciclul se încheie cu 3 zile în care Luna e complet întunecată.
Durata ciclului complet al fazelor lunii se numeşte lună sinodică şi este de aproximativ 29.5 zile. Datorită mişcării de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, luna sinodică este mai lungă decât luna siderală (perioada de revoluţie a Lunii în jurul Pământului, raportată la stele), similar cu modul în care ziua solară este mai lungă decât ziua siderală.
Misiuni importante pe Lună
Dată Misiune Echipaj Evenimente
31 ian. 1966 Luna 9 (URSS) Fără Prima aselenizare
21-27 dec. 1968 Apollo 8 (SUA) Borman, Lovell, Andres Orbitarea Lunii şi observarea părţii nevăzute
18-26 mai 1969 Apollo 10 (SUA) Stafford, Young, Cernan Testarea ML; coborâre până la 14 300 m de suprafaţă
20 iul. 1969 Apollo 11 (SUA) Neil Armstrong*, Aldrin*, Collins Prima aselenizare a unui om pe Marea Liniştii
19 nov. 1969 Apollo 12 (SUA) Conrad*, Bean*, Gordon Aselenizare precisă a ML-uluila 183 m pe Surveyor 3
11 apr. 1970 Apollo 13 (SUA) Lovell, Swigerts, Haise Fără aselenizare, misiune eşuată
10 nov. 1970 Luna 17 (URSS) Fără A lansat un vehicul ce a transmis imagini TV ale suprafeţei
5 feb. 1971 Apollo 14 (SUA) Shepard*, Mitchell*, Roosa Shepard a jucat golf
30 iul. 1971 Apollo 15 (SUA) Scott*, Irwin*, Worden Prima folosire a vehiculului lunar
20 apr. 1972 Apollo 16 (SUA) Young*, Duke*, Mattingly Young a fost apoi primul comandant al unei navete spaţiale
11 dec. 1972 Apollo 17 (SUA) Cernan*, Schimitt*, Evansa Cea mai lungă misiune Apollo (301 h, 52 min), ultima cu echipaj uman pe Lună
6 ian. 1998 Lunar Prospector Fără A sugerat prezenţa apei în zonele polare
(*) Cei 12 oameni care au călcat pe Lună
Alcătuire
Luna are o structură stratificată, similară cu a Pământului, şi este constituită din acelaşi elemente chimice, însă în proporţii diferite. Tipurile de roci lunare sunt: roci vulcanice provenite din erupţiile provocate de ciocnirile cu miteoriţi, bogate în calciu de la începuturile formării Lunii; şi conglomerate de roci numite brecii. În colţurile întunecate ale craterelor a fost recent descoperită gheaţă de suprafaţă, lângă polul sud.
Luna Recoltei
Lumina strălucitoare a Lunii pline din apropierea echinocţiului de toamnă le oferă ţăranilor din emisfera nordică mai mult timp pentru strângerea recoltei. De aceea se numeşte Luna recoltei.
Informatii luate de pe Wikipedia.
05.07.2008
17.5KB
Poze cu Terra.
05.07.2008
62.6KB
Poze cu Mercur.
05.07.2008
70.3KB
Saturn este cea de a şasea planetă de la Soare, fiind o planetă gazoasă (denumită şi Joviană, după numele planetei Jupiter), este a doua ca mărime din Sistemul solar după Jupiter). Saturn are un sistem de inele bine conturat, format în special din particule de gheaţă şi o mai mică cantite de resturi şi praf. A fost denumită după zeul roman Saturn, simbolul planetei fiind o reprezentare stilizată a coasei acestuia.
Caracteristici fizice
Saturn este un sferoid aplatizat, fiind turtit la poli.Diferenţa dintre diametrul ecuatorial şi cel polar este de aproximativ 10% (120,536 km faţă de 108,728 km), şi se explică prin starea fluidă în care se află şi viteza de rotaţie. Celelate planete gazoase sunt şi ele aplatizate, însă într-o proporţie mai mică. Saturn este singura dintre planetele Sistemului solar cu densitatea mai mică decât cea a apei (0,687 g/cmł); atmosfera superioară este însă mai puţin densă în timp ce miezul planetei are o densitate considerabil superioară celei a apei.
Saturn, imagine realizată de Pioneer .
Saturn, imagine realizată de Pioneer .
Saturn are, la fel ca Jupiter, centrul solid, înconjurat de un strat lichid de hidrogen metalic şi deasupra acestuia un strat de hidrogen molecular. Saturn are un miez foarte fierbinte, până la 12,000 Kelvin, şi radiază în spaţiu o cantitate mai mare de energie decât primeşte de la Soare.
Atmosfera saturniană prezintă benzi paralele, asemănătoare cu cea a planetei Jupiter, însă în cazul lui Saturn aceste benzi nu sunt la fel de bine conturate şi sunt mai late la ecuator. Vânturile aici sunt printre cele mai puternice din întreg sistemul solar, date întegistrate de Voyager indică maxime de 500m/s Solarviews
Atmosfera, de obicei calmă a lui Saturn, prezintă uneori structuri şi elemente specifice; în 1990 telescopul Hubble a observat o uriaşă formaţiune noroasă lângă ecuatorul lui Saturn care dispăruse în 1994 când Voyager a depistat o altă furtună, mai mică. Furtuna observată în 1990 are un caracter ciclic manifestânduse odată la aproximativ 30 de ani; au mai fost observate în 1876, 1903, 1933 şi 1960, cea din 1933 fiind cea mai cunoscută. Respectând regula următoarea apariţie ar trebui să fie în 2020.(Kidger 1992)
Saturn până în 2029
Saturn până în 2029
Folosind imagini în infraroşu astronomii au observat că Saturn are vortexuri polare cu temperatură mai ridicată, acest fenomen fiind unic în cadrul planetelor sistemului solar.
Prezentare comparativă a mărimii planetelor Saturn şi Pământ
Prezentare comparativă a mărimii planetelor Saturn şi Pământ
.
Descoperit de
Data descoperirii cunoscut din antichitate
Parametrii orbitali
Semiaxa mare 1,43353 mrd. km
9,582 u.a.
Distanţa la periheliu 1,35255 mrd. km
9,041 u.a.
Distanţa la afeliu 1,514599 mrd. km
10,124 u.a.
Excentricitatea 0,0565
Perioada siderală 29,457 ani
Perioada sinodică 378,09 zile
Viteza medie pe orbită 9,69 km/s
Înclinarea faţă de ecliptică 2,485°
Caracteristici fizice
Diametrul la Ecuator 120.536 km
Suprafaţa 42,61 mrd. km˛
Masa 5,6846 × 1026 kg
(de 95,159 ori masa pământului)
Densitatea medie 0,687 g/cmł
Acceleraţie gravitaţională
la Ecuator 8.96 m/s˛
(0.914 g)
Perioada de rotaţie 10 h 45 m 45 s
(± 36 s)
Înclinaţia Axe de rotaţie 26,73°
Albedo 0,74
Viteza de eliberare 35,5 km/s
Temperatură
la 1 bar
min medie max
?K 134K ?K
Caracteristicele atmosferei
Presiune atmosferică 140 kPa
Hidrogen 96,3%
Heliu 3,25%
Metan 4.500 ± 2.000 ppm
Amoniac 125 ± 75 ppm
Deuteriu 110 ± 58 ppm
Ethan 7 ± 1,5 ppm
Date diverse
Numărul de sateliţi 56
imaginea este o pictura realizata de Pioneer
13.04.2008
3.7KB
Marte (planetă) este al patrulea corp ceresc al sistemului solar. Numele acestei planete vine de la zeul roman al războiului. Uneori mai este numită şi „Planeta Roşie” datorită înfăţişării sale văzută de pe Pământ.
Caracteristici fizice
Înfăţişarea roşiatică a planetei se datorează oxidului de fier de la suprafaţă. Raza planetei Marte reprezintă jumătate din cea a Terrei, iar masa sa, doar o zecime; este mai puţin densă, dar aria suprafeţei sale este doar cu puţin mai mică ca aria suprafeţei uscate a Pământului. A treia şi a patra planetă de la Soare au cam aceeaşi vârstă, 4,6 miliarde de ani.
Marte
Marte
Ziua marţiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră şi este uneori numită sol iar anul marţian durează aproape cât doi echivalenţi pământeşti. Sateliţii lui Marte sunt în număr de doi, numiţi după câinii zeului Marte (Phobos şi Deimos). Aceştia sunt nişte corpuri mici, întunecate şi puternic marcate de cratere, la origine putând fi nişte asteroizi captaţi de gravitaţia Planetei Roşii. Satelitul Phobos, datorită perioadei sale de revoluţie siderală mult mai mică decât perioada de rotaţie siderală a planetei, are mişcare aparentă de la vest spre est şi răsare şi apune de câte 2 ori într-o zi marţiană.
Atmosfera
[Marte si-a pierdut magnetosfera acum 4 miliarde de ani, vantul solar interactionand direct cu ionosfera martiana, tinand atmosfera mai rarefiata decat ar fi in mod normal din cauza eliminarii atomilor din atmosfera superioara. marţiană este relativ rarefiată; presiunea atmosferică la suprafaţă are o valoare de doar 0.7-0.9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa. Atmosfera ajunge până la 11 km, pe când, cea a Terrei la doar 6 km.
Compoziţia atmosferei: 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Atmosfera este prăfoasă, oferind cerului marţian o culoare maroniu-roşcată.
Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat, sau există, o sursă de gaz. Activitatea vulcanică, impacturile cu posibile corpuri cereşti, şi existenţa vieţii sub forma unor microorganisme, ca metanogenele, reprezintă posibile surse.
În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă aşa tare încât 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în bucăţi groase de gheaţă din CO2.
Clima
Marte are anotimpuri ce se aseamănă celor de pe Pământ. Totuşi, ele sunt de două ori mai lungi, iar distanţa mai mare faţă de Soare face ca anul marţian să fie de aproape două ori mai mare ca al planetei noastre. Temperaturile variază între –140 °C (−220 °F) şi 20 °C (68 °F).
De asemenea, asasasas are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar. Acestea pot varia între furtuni pe areale mici şi furtuni ce acoperă întreaga planetă. Ele tind să apară când Marte e in poziţia cea mai apropiată de Soare, şi creşte temperatura la sol.
Geologie
La suprafaţă, Marte este alcătuită în mare parte din bazalt, cercetătorii bazându-se pe compoziţia meteoriţilor marţieni ajunşi pe Pământ şi pe observaţii din spaţiu. Mare parte din planetă este acoperită de un praf mai fin ca pudra de talc. Examinarea câmpurilor magnetice ale lui Marte au dezvăluit că părţi din crusta planetei au fost magnetizate, una dintre teorii susţinând că în trecut pe Marte existau plăci tectonice în mişcare.
Sunt probe concludente care arată că a existat apă lichidă, deoarece s-au descoperit diferite minerale care se formează de obicei numai în prezenţa aerului.
Geografia (Areografie)
[zxsaqsdafasdvgxc ca primii oameni care au cartografiat Luna au fost şi primii “areografi”. În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a planetei. Ecuatorul este definit de rotaţia corpului, dar locaţia Primului Meridian a fost specificată, ca şi în cazul Terrei, alegându-se un punct arbitrar. Un crater mic, mai târziu numit Airy-0, localizat în Sinus Meridiani reprezintă punctul prin care trece meridianul de 0.0° longitudine.
Suprafaţa planetei, aşa cum se poate vedea de pe Pământ, apare sub două tipuri de areale: câmpii plane acoperite cu praf şi nisip bogat în oxid de fier roşiatic, considerate “continente”, şi li s-au dat nume ca Arabia Terra sau Amazonis Planitia; şi locuri mai întunecate, considerate “mări”, de aici denumiri ca Mare Erythraeum, Mare Sirenum şi Aurorae Sinus.
Scutul vulcanic, Olympus Mons (Muntele Olimpus), este cel mai înalt munte cunoscut din sistemul solar. Acest munte are 25 km înălţime şi o bază de 600 km în diametru. În aceeaşi regiune cu el se află alţi trei vulcani, numiţi Arsia Mons (17 km inaltime), Pavonis Mons (14 km inaltime) şi Ascraeus Mons (18 km inaltime), şi cel mai mare canion, Valles Marineris, lung de 4000 km şi adânc de 7 km. Pe Marte sunt şi numeroase cratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este Hellas Planitia. Are 2000 km in diametru si 6 km adancime, acoperit cu nisip de un roşu aprins.
Sateliţi naturali
Phobos
Phobos
Deimos
Deimos
Marte are doi sateliţi naturali, Phobos şi Deimos, ce orbitează foarte aproape de planetă şi se crede că ar fi asteroizi capturaţi. Ambii au fost descoperiţi în 1877 de Asaph Hall şi au fost botezaţi după personajele Phobos (panică-frică) şi Deimos (teroare-spaimă) care, în mitologia greacă, îl însoţesc pe tatăl lor, Ares, zeul războiului, în bătălie. La romani, Ares se identifică cu zeul Marte.De pe Marte, mişcările sateliţilor Phobos şi Deimos apar diferite în comparaţie cu mişcarea Lunii. Phobos răsare în vest, apune în est şi răsare iar după 11 ore, în timp ce Deimos răsare în est dar foarte lent.
Orbita
Marte e mai excentric decât celelalte planete din sistemul solar, iar distanţa medie până la Soare este de 230 milioane km. Perioada de rotaţie este de 687 zile pământeşti, dar o zi pe Marte e doar cu puţin mai mare ca cea de pe Pământ, 24 ore, 39 minute şi 35 secunde.
Odata la 780 zile se produce opozitia planetei. Atunci se afla cel mai aproape de Pamant. Distanta minima dintre Marte si Terra se situeaza intre 55 si 90 milioane km. Următoarea dată când Marte va fi în opoziţie, va fi pe 24 decembrie 2007.
Pe 27 august 2003 a atins cea mai mică distanţă faţă de planeta noastră din ultimii 60.000 de ani: 55.758.006 km. Analize detaliate ale sistemului solar prevăd o apropiere şi mai mare în 2287.
Măsurarea timpului pe Marte
Sol sau zi marţiană, este durata echivalentă a unei rotaţii în jurul axei proprii a planetei Marte. Valoarea ei este în jur de 24 ore 39 minute si 35 secunde.
Viaţa
Există dovezi că planeta a fost cândva mult mai accesibilă vieţii decât este astăzi, dar dacă au existat vreodată organisme vii pe Marte rămâne încă o întrebare deschisă. Misiunea Viking de la mijlocul anilor ’70 ce a avut ca scop detectarea de microorganisme în solul marţian, a adus unele rezultate pozitive, mai tarziu combătute de mulţi cercetători. În laboratorul Lyndon B. Johnson Space Center din Houston, Texas s-au găsit componente organice în asteroidul ALH84001, care se crede că ar proveni de pe Marte
Explorarea planetei
Marte văzut printr-un telescop 300x în momentul maximei apropieri de Terra (2003)
Marte văzut printr-un telescop 300x în momentul maximei apropieri de Terra (2003)
Zeci de sateliţi pe orbită (astronomie), rovere şi vehicule spaţiale au fost trimise de Uniunea Sovietică, Statele Unite, Europa şi Japonia să studieze suprafaţa, climatul şi areografia planetei roşii. Aproape două-treimi dintre acestea au eşuat într-un fel sau altul înainte de a termina sau chiar înainte de a-şi începe misiunile. Mare parte din misiuni au eşuat datorită problemelor tehnice, însă, cu câteva dintre aceste vehicule spaţiale nu se ştie ce s-a întâmplat, iar din acest motiv, unii cercetători, pe jumătate glumind, vorbesc despre un “Triunghi al Bermudelor” între Pământ şi Marte, sau de un blestem al planetei, ori chiar despre un “Mare Vârcolac Galactic” ce se hrăneşte cu acestea.
Misiuni din trecut
Prima misiune de succes a fost Mariner 4, lansată în 1964 de către NASA. Primele obiecte ce au ajuns pe pământ marţian au fost două probe trimise de sovietici, în 1971, dar ambele au pierdut contactul după câteva secunde. A urmat în 1975 programul Viking, iar două vehicule au ajuns pe sol în 1976 ce au rămas operaţionale pentru mai mulţi ani.
Misiuni curente
A urmat eşecul din 1992 cu satelitul Mars Observer. Apoi, în 1996 NASA a lansat Mars Global Surveyor ce a fost un real succes, prima misiune de cartografiere terminându-se în 2001. La numai o lună de la lansarea lui Surveyor, a urmat misiunea Mars Pathfinder, un vehicul robotizat de explorare aterizând în Ares Vallis.
În 2003, ESA (Agenţia Spaţială Europeană) lansează Mars Express ce constă din satelitul Mars Express Orbiter şi landerul Beagle 2. La începutul anului 2004 se anunţa descoperirea metanului în atmosfera marţiană. ESA anunţă în iunie 2006 existenţa aurorei boreale pe Marte.
Tot în 2003, NASA trimite pe Marte roverele Spirit şi Opportunity. Acestea au adus dovezi concludente că pe Marte a existat cândva apă.
Pe viitor
Urmatoarea misiune, Phoenix Lander, este programată pentru 2007, urmată de Mars Science Laboratory în 2009, şi Phobos-Grunt, ce are ca scop aducerea de probe de pe satelitul natural Phobos.
Agenţia Spaţială Europeană speră să trimită oameni pe Marte prin 2030-2035. Dar înainte de asta, agenţia va lansa ExoMars, în 2013. De asemenea, astronauţi vor fi trimişi pe Lună între 2020 şi 2025. Iniţial, ESA plănuise o aventură în comun cu SUA, dar legea din Statele Unite interzice transmiterea de informaţii legate de tehnologia spaţială, ceea ce a determinat o competiţie între cele două.
Date despre Marte
Dimensiunile lui Marte, în comparaţie cu cele ale Pământului
Dimensiunile lui Marte, în comparaţie cu cele ale Pământului
* Raza ecuatorială = 3396 km (53,25 % din raza Pământului)
* Înclinarea ecuatorială = 25° 12'
* Masa = 6,39 × 1023 kg (10,7 % din masa Pământunul)
* Volum = 15 % din cel al Pământului
* Densitatea medie = 3900 kg/m3
* Gravitaţie = 0,38 g (3,7 m/s2)
* Periada de rotaţie = 1,029 zile pământeşti
* Perioada orbitală = 1,881 ani pământeşti
* Viteza orbitală = 24,1 km/s
* Distanţa faţă de Soare
o Medie = 1,524 ua (227,9 milioane km)
o Maximă = 1,665 ua (249,1 milioane km)
o Minimă = 1,382 ua (206,7 milioane km)
* Excentricitatea orbitei = 0,0935
* Înclinarea orbitei = 1° 51'
* Sateliţi: 2
* Albedo = 0,16
* Gazul predominant în atmosferă: CO2
* Temperatura: -140/+20 °C!
Observaţii
Când ne uităm cu ochiul liber, vedem că Marte alternează de la galben, portocaliu, la roşu, şi variază în luminozitate mai mult decât oricare altă planetă a sistemului solar. În momentele cele mai favorabile - ce apar de două ori la 32 de ani, alternativ la intervale de 15 şi 17 ani, şi întotdeauna între sfârşitul lui iulie şi sfârşitul lui septembrie – suprafaţa planetei se poate vedea detaliat printr-un telescop; chiar şi polii îngheţaţi sunt vizibili.
Pe 10 noiembrie 2084, Soarele, Pământul şi Marte se vor alinia.
Nume şi semnificaţii
Planeta îşi poartă numele după zeul roman al războiului. În astronomia babiloniană, planeta a fost numită după Nergal, zeitate a focului, a războiului şi a dezastrelor, probabil datorită înfăţişării sale roşiatice. Când grecii au găsit în Nergal corespondentul zeului Ares, au numit planeta Areos aster (Ἄρεως ἀστἡρ) sau “astrul lui Ares”. Apoi, urmărind identificarea lui Ares în Marte, Areos aster se transformă în stella Martis. În mitologia hindusă, Marte este cunoscut ca Mangala. Planeta mai este numită şi Angaraka, în sanscrită. În ebraică, Marte corespunde lui Ma’adim – “cel ce roşeşte” – de aici şi-a luat numele cel mai mare canion de pe Marte – Ma’adim Vallis.
Simbolul planetei, un cerc cu o săgeată cu vârful în sus, folosit în astronomie, este o reprezentare stilizată a scutului şi a suliţei, folosită de romani. Marte, în mitologia romană era zeul războiului şi patronul luptătorilor. De asemenea, simbolul mai este folosit în biologie, reprezentând sexul masculin.
imaginea reprezinta planeta Marte in comparatie cu Terra
13.04.2008
35.9KB
Buna ma numesc Maria si am 10 ani.Iubesc galaxia si imi place sa invat despre ea.
05.07.2008
41KB
Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, orbitându-l o dată la fiecare 88 zile. Luminozitatea sa variază între -2,0 şi 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este uşor de văzut fiindcă cea mai mare separare angulară (cea mai mare elongaţie) faţă de Soare este de doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. Planeta rămâne încă într-o relativă obscuritate fiindcă, în comparaţie cu celelalte planete, puţine lucruri se ştiu despre ea: singura navă spaţială care s-a apropiat de Mercur a fost Mariner 10 (1974-1975), care a cartografiat doar 40%-45% din suprafaţa planetei.
Fizic, planeta Mercur este similară în aparenţă cu Luna fiindcă este brazdată de cratere. Ea nu are sateliţi naturali şi nici atmosfera reală. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât cel al Pământului. Temperatura la suprafaţa planetei Mercur variază de la aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte şi fundul craterelor de lângă poli fiind punctele cele mai reci.
Observaţii înregistrate ale planetei Mercur datează din vremea sumerienilor, în al treilea mileniu înaintea erei noastre. Romanii au numit planeta dupa zeul mesager Mercur (în Grecia Hermes, în Babilonia Nabu), probabil datorită mişcării aparent rapide pe cerul crepuscular. Simbolul astronomic pentru Mercur este o versiune stilizată a capului zeului având o pălărie cu aripi, pe un caduceu, un antic simbol astrologic. Înainte de secolul 5 î.e.n., astronomii greci credeau că planeta e formată din două obiecte separate: una vizibilă doar la răsărit şi cealaltă vizibilă doar la apus. În India, planeta a fost denumită Budha, dupa fiul Chandrei (al Lunii). Culturile chineză, coreană, japoneză şi vietnameză fac referiri la planeta Mercur sub denumirea de Steaua apei, denumire bazată pe cele Cinci Elemente.
Date despre Mercur
* Raza ecuatorială = 2.443 km (38,25% din raza Pământului)
* Înclinare ecuatorială = 36"
* Masa = 3,28 × 1023 kg (5,5% din masa Pământului)
* Densitate medie = 5.400 kg/m3
* Perioada de rotaţie = 58 zile 14 h
* Distanţa medie a orbitei = 57.909.400 km (0,3871 ua)
* Perioada orbitală = 88 zile
* Excentricitatea orbitei = 0,206
* Înclinarea orbitei = 7°
* Nr. de sateliţi = 0
Structura internă: nucleu, manta și crustă
Mercur este una din cele patru planete terestre, însemnând că este un corp pietros, ca și Pământul. Este cea mai mică dintre cele patru, cu un diametru de 4879 km la ecuator și ca și compozitie are aproximativ 70% metal si 30% silicați. Ca densitate, Mercur este pe locul doi în sistemul solar, cu 5430 kg/mł, cu puțin mai mică decat cea a Pământului.
1.Crustă - 100-200 km grosime2.Manta - 600 km grosime3.Nucleu - 3.600 km diametru
1.Crustă - 100-200 km grosime
2.Manta - 600 km grosime
3.Nucleu - 3.600 km diametru
Densitatea mare a planetei Mercur poate fi utilizată pentru a arăta detalii despre structura sa internă. În timp ce densitatea mare a Pământului rezultă parțial din comprimarea nucleului, Mercur este mult mai mică și regiunile sale interne nu sunt atât de comprimate. Așadar, pentru ca ea să aibă o densitate atât de mare, nucleul său trebuie să fie mare si bogat în fier. Geologii estimează că nucleul planetei Mercur ocupă aproximativ 42% din volumul său (nucleul Pământului ocupă aproximativ 17% din volumul său).
Deasupra nucleului este mantaua care are 600 km grosime. Se crede că în trecutul planetei Mercur, un impact catastrofal a avut loc, fiind lovită de un corp cu diametrul de câteva sute de kilometri care a catapultat mare parte din mantaua originală, rezultânt o manta relativ subțire în comparație cu nucleul ei mare, dar există și teorii alternative care sunt discutate mai jos.
Se crede că, crusta planetei Mercur are în jur de 100-200 km grosime. O trăsătură distinctivă a planetei Mercur este că are foarte multe rifturi, unele extinzându-se pe sute de kilometri. Se crede că acestea s-au format în timp ce nucleul și mantaua planetei s-au răcit și s-au contractat după ce crusta s-a solidificat. Planeta Mercur are un conținut de fier mai mare decât oricare altă planetă majoră din sistemul nostru solar. Mai multe teorii au fost propuse pentru a explica metalicitatea mare a planetei. Cea mai acceptată dintre teorii este cea conform căreia Mercur avea de la început o proporție a metalo-silicaților similară cu meteoriții de condrită și o masă de aproximativ 2,25 ori mai mare decât masa curentă dar la începuturile istoriei sistemului solar, planeta Mercur a fost lovită de un planetoid având aproximativ 1/6 din masa sa. Impactul ar fi îndepărtat mare parte din crustă si manta, lăsând nucleul în urmă. O teorie similară a fost propusă pentru a explica formarea Lunii.
O alta teorie spune ca Mercur s-ar fi format din nebuloasa solară înainte ca energia eliberată de Soare să se stabilizeze. Planeta ar fi avut inițial de două ori masa prezentă. Dar protosteaua s-a contractat, temperaturile în preajma planetei Mercur puteau să ajungă la 2.500-3.500 K, posibil chiar să fi ajuns la 10.000 K. Mare parte din rocile de la suprafață ar fi putut să fie vaporizate la astfel de temperaturi, formând o atmosferă de “vapori de rocă” care ar fi putut să fie duși mai departe de vântul solar.
O a treia teorie sugerează că nebuloasa solară a cauzat o forță de frecare cu particulele din care se făcea acreția planetei Mercur, ceea ce înseamnă că particulele mai ușoare s-au pierdut din materialul de acreție. Fiecare din aceste teorii prezice o altă compoziție a suprafeței planetei și două viitoare misiuni spațiale, Messenger si BepiColombo vor face observații și vor testa teoriile.
Suprafața
Suprafața planetei Mercur este foarte similară în aparență cu cea a Lunii, pe ea existând câmpii întinse gen “mare” (numele de mare a fost dat de observatorii din antichitate care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane iar părţile luminoase sunt continente) și cratere numeroase, indicând că planeta este geologic inactivă de miliarde de ani. Numărul mic de misiuni fără echipaj spre Mercur dovedesc că geologia acestei planete este cea mai puțin înțeleasă dintre planetele terestre.
Bazinul Caloris de pe Mercur este unul din cele mai mari cratere de impact din Sistemul Solar
Bazinul Caloris de pe Mercur este unul din cele mai mari cratere de impact din Sistemul Solar
În timpul și la scurt timp după formarea planetei Mercur, ea a fost puternic bombardată de comete și asteroizi pentru o perioadă care s-a sfârșit acum 3,8 miliarde de ani. În timpul acestei perioade de intensă formare a craterelor, planeta a primit impacturi pe toata suprafața sa, aceste impacturi fiind facilitate de lipsa unei atmosfere care să încetinească acele corpuri. În acest timp planeta a fost activă vulcanic, bazine cum ar fi Bazinul Caloris au fost umplute cu magmă din interiorul planetei, care a produs câmpii similare cu mările găsite pe Lună.
Craterele de pe Mercur variază în diametru de la câțiva metri până la câteva sute de kilometri în diametru. Cel mai mare crater cunoscut este gigantul Bazin Caloris, cu un diametru de 1300 km. Impactul care a dat naștere Bazinului Caloris a fost atât de puternic încât a cauzat erupții de lavă și a lăsat un inel concentric de peste 2 km înălțime înconjurând craterul de impact. La antipodul Bazinului Caloris este o regiune întinsă stranie și deluroasă numită “Terenul Straniu”. Se crede că valurile de șoc de la impact au călătorit în jurul planetei și, când s-au întâlnit la antipodul bazinului (180°, pe partea cealaltă), tensiunile mari au cauzat fracturi extensive ale suprafeței. Alternativ, s-a sugerat că acest teren s-ar fi putut forma ca rezultat al convergenței materialului expulzat la antipodul bazinului.
Aşa numitul "Teren Straniu" a fost creat de Bazinul Caloris la punctul antipodal al planetei
Aşa numitul "Teren Straniu" a fost creat de Bazinul Caloris la punctul antipodal al planetei
Câmpiile planetei Mercur au două vârste distincte: câmpiile mai tinere sunt mai puțin craterate și probabil au fost create când râuri de lavă au îngropat terenul de timpuriu. O trăsătură neobișnuită a suprafeței planetei este existența cutelor de compresie care se intersectează pe câmpii. Se crede că în timp ce interiorul planetei se răcea, s-a contractat și suprafața sa a început să se deformeze. Cutele pot fi văzute deasupra altor trăsături, cum ar fi cratere și câmpii mai netede, indicând că ele sunt mai recente. Suprafața planetei Mercur este de asemenea îndoită de bombările mareice cauzate de Soare – mareele provocate de Soare pe Mercur sunt cu aproximativ 17% mai puternice decât cele provocate de Lună pe Pământ.
Ca și suprafața Lunii, suprafața planetei Mercur a suferit efectele proceselor de eroziune cosmică. Vântul solar și impacturile cu micrometeoriți pot sa mărească albedoul și să altereze proprietățile reflectorizante ale suprafeței.
Temperatura medie la suprafața planetei Mercur este de 452 K (179° C) dar variaza intre 90 K (-183° C) și 700 K (427° C), din cauza lipsei atmosferei; în comparație, temperatura pe Pământ variază cam 80 K. Lumina solară pe suprafața planetei Mercur este de 6,5 ori mai intensă decât pe Pământ, cu o valoare a constantei solare de 9,13 kW/m˛.
13.04.2008
5.6KB
Date despre my:
Nume: SeCretT
Prenume: Maria
Varsta: 10 ani
Culoarea parului: saten
Culoarea ochilor : verzi
Culoarea pielii: maslinie..nu mult
Sex: Female
Date nasterii: 7 august 1998
Animal pref: Cobaiul si cainele
Anime pref: Kaleido Star
Culoare pref:albastru
Planeta pref: Luna
Stea pref: Prima stea care apare pe cer(cum se numea.....)
Ce-mi place sa fac: sa desenez,sa cant,sa dansez,sa invat despre galaxie etc.
Ce nu-mi place sa fac : sa calculez,sa joc basket,s aprind mingile etc.
Lucrurile,fiintele pref:(aproape toate) animalele,ciocolata,biscuitii,Kinder,galaxia,luna etc
Lucrurile,fiintele care nu-mi plac: insectele,mingile,filmele cu multa actiune etc.
